Histria
Pe malul lacului Sinoe, "la o depărtare de 500 de stadii de gura sacră
a Istrului", după notaţia lui Strabon, se
află cetatea Histria
- prima colonie greacă
de pe ţărmul de vest al Pontului Euxin şi cel mai vechi oraş
de pe teritoriul ţării noastre.
Întemeiată pe la mijlocul secolului al VII-lea î.Chr., în timpul
Olimpiadei XXXI (657 î.Chr.) sau în ultimele decenii ale aceluiaşi
secol,
Histria a avut o dezvoltare neîntreruptă atât în perioada greacă, cât
şi în cea romană, reprezentând pentru multă vreme cel mai însemnat
centru economic şi cultural de la gurile Dunării. Fixarea coloniştilor
pe ţărmul actualei lagune Sinoe, altădată golf deschis, la o
distanţă relativ mică de gura cea mai de sud a Dunării -
actualul braţ Sf. Gheorghe, în antichitate Peuce - şi la o distanţă
încă şi mai mică de Dunavatul altădată navigabil, se
justifică, pe de o parte, prin condiţiile prielnice pentru pescuit,
iar pe de alta, prin uşurinţa cu care, pornind de aici, pe drumuri de
apă, se putea pătrunde în interiorul pământului getic.
Colonizarea a însemnat, în fapt, declanşarea unui important fenomen
istoric, în virtutea căruia comunităţi omeneşti aflate pe
trepte diferite de dezvoltare socială, au intrat în legături
multiple,influenţându-se reciproc.Integrând istoria Histriei la istoria
pământului
dintre Dunăre şi Mare, se remarcă aceleaşi elemente de
cultură materială cuprinzând toate vârstele de dezvoltare ale
omenirii, de la paleolitic şi neolitic până la feudalismul timpuriu.
Dovezile cele mai vechi ale existenţei unor comunităţi umane în
apropierea Histriei datează din paleoliticul mijlociu (120000-35000
î.Chr.)
şi superior (35000-10000 î.Chr.) şi sunt legate de descoperirile
arheologice de la Cheia şi Târguşor. În epoca neolitică şi
eneolitică sunt notate în zonă descoperiri de unelte şi vase
aparţinând culturilor Hamangia (cca 4200-3700 î.Chr.) şi Gumelniţa
(3700-3200 î.Chr.) la Baia-Hamangia, Ceamurlia, Lunca, Istria,
Tariverde, Grădina
etc. Numeroase urme materiale sunt dovada unei locuiri dese şi durabile
aici, datorită unei economii în care predominante erau cultivarea
plantelor şi creşterea animalelor.
Perioada de trecere la epoca bronzului este marcată de prezenţa
ceramicii aparţinând culturii Cernavodă I, II şi III descoperită
la Histria şi în alte locuri din Dobrogea (cca
3200-2400 î.Chr.).
În
epoca bronzului (2000-1200 î.Chr.) şi în prima epocă a fierului
(1200-sfârşitul sec. V î.Chr.), în Dobrogea se dezvoltă o cultură
caracteristică, la început tracică, iar apoi getică. Ceramica
tracică din prima epocă a fierului (Hallstatt), caracteristică
culturii Babadag II şi III (sec. XI-VII î.Chr.), este dovada faptului
că
populaţia băştinaşă tracică dezvoltase pe întregul
teritoriu dintre Dunăre şi Mare, precum şi la nord de fluviu, într-o
perioadă anterioară colonizării greceşti, o cultură
proprie şi originală. În împrejurimile Histriei şi pe întregul
litoral exista la sfârşitul sec. VII î.Chr. şi începutul sec. VI î.Chr.
o populaţie autohtonă capabilă, cel puţin prin vârfurile
ei, să preţuiască noile elemente de cultură materială
oferite de greci. În acest sens trebuie explicată atât prezenţa
foarte timpurie (al doilea sfert al sec. VI î.Chr.) a ceramicii de lux
greceşti
în
mediul autohton de
la Tariverde, cât şi
prezenţa elementului autohton în mediul grecesc-arhaic histrian.
Descoperiri greceşti în mediul autohton sunt cele semnalate la Corbul
de
Sus, Nuntaşi, Istria-sat şi Istria-pod, Sarinasuf. După un model
urban cunoscut în lumea colonială oraşul era format din două
unităţi distincte, fiecare înconjurate de câte o incintă
proprie. Pe platoul din vestul cetăţii se afla aşezarea civilă,
înconjurată de cea mai veche linie fortificată identificată,
circumscriind totodată cea mai mare suprafaţă locuită (cca
35 ha). Tot aici, în sectorul convenţional denumit X au apărut urme
de locuire intensă (resturi de locuinţe şi gropi cu un bogat
material ceramic).
În limita de sud-vest a platoului au fost descoperite ateliere ceramice, a căror funcţionare durează din sec. VI î.Chr. până la sfârşitul epocii elenistice.
A doua zonă, situată pe acropola histriană, reprezintă unul
din sectoarele de maximă importanţă în viaţa cetăţii
: "zona sacră", având în apropiere, probabil, şi o agora.
Aici au ieşit la iveală resturile a trei temple, dintre care unul
dedicat lui Zeus, altul Afroditei, iar al treilea unei divinităţi
neidentificate, precum şi fragmente arhitectonice de piatră şi de
teracotă cu dedicaţii către Afrodita, datând din a doua jumătate
a sec. VI î.Chr. O a doua zonă sacră este posibil să fi funcţionat
la sud de acropolă.
Noua colonie întreţine intense legături comerciale cu marile oraşe greceşti din sud, mai ales cu Milet, Rhodos şi Samos, Clazomene, Corinth şi Athena. O serie de documente ceramice din grupa "rhodiană" şi din categoria vaselor corinthiene şi ateniene "cu figuri negre" se datează deja la sfârşitul sec. VII- începutul sec. VI î.Chr. Odată cu acest secol, importurile ceramice se diversifică considerabil, categoria cea mai importantă fiind aceea a ceramicii din Grecia orientală. În acelaşi timp, majoritatea populaţiei, locuind platoul din vestul cetăţii (sector X), se dedică tot mai mult unor ocupaţii artizanale diverse : prelucrarea metalelor preţioase, a sticlei şi, în special, producerea unei categorii ceramice locale menite să sporească puterea economică a noii colonii.
Către
sfârşitul sec. VI î.Chr. şi primul deceniu al sec. V î.Chr.,
Histria cunoaşte o distrugere violentă datorată,
probabil, raidurilor
scitice care au urmat
retragerii armatelor persane ale lui Darius. În perioada clasică (sec.
V-IV î.Chr.) un nou zid de incintă reduce la jumătate suprafaţa
oraşului, timp în care zona "extra-murană" continua să
fie intens locuită de o populaţie ale cărei ocupaţii
principale erau producţia artizanală şi comerţul cu amănuntul.
Aceasta populaţie care îşi câştigase un loc însemnat în viaţa
economică histriană, a dat o adevărată luptă împotriva
oligarhiei aristocratice a primilor "întemeietori", pentru cucerirea
puterii politice. Evenimentul, consemnat şi în "Politica" lui
Aristotel, s-a desfăşurat pe la mijlocul sec. V î.Chr. şi a avut
ca rezultat instaurarea aici a unui regim democratic. Probabil în jurul
aceleiaşi
date cetatea aderă şi la Liga maritimă ateniană. În
schimbul grânelor, care luau în mare parte drumul Pireului, a vitelor,
peştelui,
a pieilor şi mierii, pieţele vest-pontice sunt "invadate"
acum de produsele ceramice atice. În acelaşi timp producţia ceramicii
locale se intensifică şi se diversifică în forme menite să
înlocuiască recipiente altădată importante.
Această transformare a Histriei în centru de producţie îi da posibilitatea să emită pe la jumătatea sec. V î.Chr., moneda proprie, care va circula de la această dată şi în nordul Mării Negre, la Chersones şi Olbia, în interiorul Dobrogei şi, urmând linia Dunării şi a principalilor ei afluenţi, va pătrunde adânc în ţinuturile locuite de geto-daci. Stadiul înalt de dezvoltare la care a ajuns oraşul în acea vreme se reflectă mai ales în monumentele sacre. De acum datează templul reconstruit al lui Zeus în ipostaza de protector al cetăţii (Zeus Polieus). O serie de altare, baze de stele sau piese votive aparţin perioadei clasice a zonei sacre, imediat după distrugerea de la sfârşitul sec. VI î.Chr. La fel ca toate cetăţile portuare ale Greciei şi, în primul rând, ca metropola ei, Miletul, Histria trebuie să fi dispus de un centru administrativ şi un centru comercial ale căror amplasamente viitoare cercetări arheologice urmează să le dea la iveală.
O nouă distrugere are loc la sfârşitul sec. IV î.Chr., perioadă tulburată de încercarea primului val de sciţi de a se stabili la sudul Dunării şi de răzvrătirile cetăţilor pontice aliate împotriva stăpânirii macedonene a lui Lysimach în Dobrogea. Din nou refăcut, oraşul începe să-şi piardă în sec. III-II î.Chr. puterea economică şi politică. Se produc schimbări importante în economie : cetatea comercială devine tot mai mult capitala unui district agricol şi îşi sporeşte dependenţa de geţii vecini. La aceasta a contribuit şi pătrunderea triburilor prădalnice de războinici celţi în Balcani şi a bastranilor la gurile Dunării. Dintre mărturiile care se referă la epoca elenistică, cea mai mare însemnătate o au inscripţiile care vorbesc, pentru sec. III î.Chr., de alianţa politică cu Zalmodegikos, căpetenie locală, şi de un tratat cu clauze economice şi politice, încheiat la începutul sec. II î.Chr. cu un alt rege al geţilor, Rhemaxos. Cam în aceeaşi vreme, situaţia economică a oraşului întâmpină dificultăţi de natură s-o determine să apeleze la ajutorul unui alt important oraş vest-pontic : Callatis.
Deşi monumentele din această vreme sunt în mare parte acoperite de
ruinele oraşului roman-târziu, s-a putut totuşi identifica traseul
zidului de incintă al acropolei din perioada elenistică, iar în zona
sacră vestigiile unui mic templu doric de marmura de Thasos închinat
Marelui Zeu (sec. III î.Chr.) Numărul templelor în ultimele veacuri
dinaintea erei noastre trebuie să fi fost însă mai mare. Unele sunt
lămurit
pomenite în inscripţii : templul lui Apollon Ietros (Tămăduitorul),
templul Muzelor, templul Cabirilor din Samothrake. Altele pot fi numai
postulate
: templul Afroditei Marine, templul lui Dionysos Dătătorul-de-roade,
ori puse în legătură cu activitatea unor constructori străini.
Aşezarea din sec. X îşi continua existenţa; recentele cercetări
au permis identificarea aici a resturilor unui mic sanctuar şi a unei
importante artere de circulaţie pe direcţia est-vest, largă de
cca. 12 m.
De o menţiune specială se învredniceşte abundenta producţie de statuete de lut, înfăţişând figuri divine în ipostaze deja consacrate. Ultimele două secole înaintea erei noastre reprezintă pentru cetăţile greceşti din bazinul pontic o epocă de încercări în cursul căreia, înteţite de primejdii externe, frământările lăuntrice îmbracă un caracter permanent.
În mare,
două evenimente sunt notabile pentru perioada de la începutul şi,
respectiv mijlocul sec. I î.Chr.; apariţia armatelor romane care, în
anul
72 î.Chr., sub comanda lui M. Terentius Varro Lucullus, scot coloniile
greceşti
de pe coasta de vest a Mării Negre de sub influenţa lui Mithridates VI
Eupator şi le atrag în sfera de alianţă a Romei; al doilea mare
eveniment îl constituie cuprinderea acestor colonii în statul dac
centralizat
creat de Burebista. În timpul campaniilor ce aveau să-i aducă
stăpânirea
cetăţilor pontice, către mijlocul sec. I î.Chr., Burebista n-a lăsat
să-i scape vechea colonie milesiană în ciuda faptului că
evenimentul nu este lămurit consemnat în vreun izvor. După moartea
lui Burebista şi la sfârşitul sec. I î.Chr., se încheie o etapă
importantă din istoria Histriei - aceea în care cetatea dusese o
politică
de sine stătătoare - şi începe alta, la fel de importantă
şi bogată în implicaţiile economice, sociale şi politice:
cuprinderea Dobrogei în graniţele Imperiului Roman.
Sub stăpânirea romană, securitatea regăsită la adăpostul
limes-ului dunărean, îngăduie locuitorilor, mai numeroşi acum
decât oricând, să-şi reia ocupaţiile în cadrul unei autonomii
nominale. Cum reiese dintr-un important document epigrafic din anul 100
d.Chr. -
"Horothesia" lui M. Laberius Maximus, care consemna hotarele şi
drepturile cetăţii - centrul de greutate al vieţii economice
histriene consta în exploatarea teritoriului agricol şi în pescuit.
Încă
de la început cetatea aderă la cultul imperial şi un locuitor al
Histriei cu numele de Papas, fiul lui Theopompos, închină lui Augustus
încă
în viaţă un templu. Dar manifestarea cea mai spectaculară de
pietate a grecilor dobrogeni faţă de Roma şi de împăratul
pe tron se înregistrează în cadrul "Comunităţii
pontice" sau "a elenilor din Pont" (Pentapolis şi mai târziu
Hexapolis), din care Histria a făcut parte ca membră. Relativa
prosperitate a oraşului din sec. II d.Chr. şi în primele decenii ale
sec. III d.Chr., în timpul împăraţilor Antonini şi Severi, este
documentată arheologic de vestigiile unor construcţii publice, laice
şi de cult: două edificii termale, construite şi refăcute în
mai multe rânduri ; un "macellum" (hală), precum şi un
"mithraeum" şi un "muzeu". Numeroase basoreliefuri,
altare onorifice, dedicaţii şi inscripţii, în afară de
cinstirea pe care o aduc împăraţilor din vremea respectivă, în
semn de loialitate pentru Roma, vorbesc în chip explicit de refondarea
"Gerusiei" locale ("Sfatul bătrânilor" care se ocupa
cu respectarea cultelor şi educarea tineretului), de refacerea
portului, de
reconstrucţia unui gimnaziu, toate dublate de o reluare masivă a
emisiunilor monetare proprii.
Săpăturile arheologice au precizat în partea de nord un zid de incintă,
ridicat de locuitorii oraşului la sfârşitul sec. I d.Chr. sau la
începutul
sec. II d.Chr. Teritoriul este locuit de o populaţie eterogenă, formată
din geto-daci, bessi şi lai colonizaţi, greci romanizaţi,
veterani şi colonişti romani. Aprovizionarea cu apă a oraşului,
adusă de la circa 30 km dinspre actualul sat Fântânele , asigura
locuitorilor, ca şi probabil proprietăţilor din jur, apa care
lipsea în imediata vecinătate a cetăţii.
Incursiunile
carpilor în anul 238 d.Chr. constituie începutul unor serii de atacuri
ale
populaţiilor de la graniţele Imperiului, în special carpo-gotice,
care ating culmea către mijlocul sec. III d.Chr. (anii 242, 245-253,
267)
şi la capătul cărora Histria suferă o distrugere totală,
consemnată de izvoarele literare şi constatată de cercetările
arheologice.
Nevoia asigurării vieţii şi bunurilor va sili oraşul la sfârşitul sec. III d.Chr. (probabil sub împăratul Probus) şi la începutul sec. IV d.Chr. (în vremea lui Diocleţian şi Constantin cel Mare) să-şi restrângă la jumătate suprafaţa de locuit, pentru a cărei apărare se ridică un nou zid de incintă, la construirea căruia au fost folosite materiale din epocile anterioare.
Veacurile
care urmează consemnează la Histria o perioadă de relativă
linişte şi dezvoltare, care nu va atinge însă strălucirea
vremurilor de odinioară. Reformele economice-administrative şi
politice întreprinse de Diocleţian (284-305 d.Chr.) , Constantin cel
Mare
(306-337 d.Chr.) , Anastasius (491-518 d.Chr.) şi Iustinian (527-565
d.Chr.) sunt vizibile şi la Histria, prin opera de refacere a unor
construcţii
şi a zidului de incintă, ca şi prin unele iniţiative
edilitare. Astfel refacerea unor compartimente din edificiul termelor
ar indica
repunerea lor în funcţiune tocmai în această perioadă.
Determinată de nevoia de spaţiu, zona de locuit a oraşului se lărgeşte
prin construirea în partea de sud-vest a unui sector economic. În sec.
V-VI
d.Chr. activitatea constructivă a oraşului este încă şi mai
susţinută. Câteva basilici de mari proporţii şi un edificiu
cu caracter comercial au fost reconstruite şi amplificate în această
perioadă. În sectorul de sud-est al oraşului se afla cartierul
aristocratic, cu străzi bine pavate, canale şi locuinţe de mari
proporţii (zona Domus). Totodată, la periferie, uneori chiar şi
în afara zidurilor, numeroase urme de clădiri modeste, construite din
piatra nefasonată, legată cu pământ, sunt dovada începutului
unui proces de ruralizare.
După atacurile hunilor, din a doua jumătate a sec. IV d.Chr., urmează
altele, întreprinse în a doua jumătate a sec. VI de către avari
şi slavi. Este un fapt dovedit arheologic că după primele decenii
ale sec. VII d.Chr., Histria a suferit atacuri în faţa cărora oraşul
nu putea opune rezistenţă. Descoperirea unei monede din bronz din
timpul lui Heraclius (613-614) în comuna Sinoe şi a alteia de aur de la
Constantin al IV-lea Pogonatul în satul Istria, arată menţinerea
legăturilor
străvechii colonii milesiene cu teritoriul roman învecinat, în ultima
ei
perioadă de existenţă, care e posibil să se fi prelungit până
în a doua jumătate a sec. VII d.Chr. Sfârşitul propriu-zis al
Histriei ca centru urban se leagă de condiţiile politice şi
administrative ale Dobrogei în secolul VII. După treisprezece secole de
existenţă ia sfârşit istoria cetăţii Histria, al cărei
rol în viaţa economică şi culturală a Dobrogei a fost
dintre cele mai importante. Pe ruinele vechiului oraş se vor semnala,
în
secolele următoare, urme de locuiri sporadice, documentate de monede
din
timpul lui Ioan Tzimiskes, Manuel I Comnenul sau Andronic I Comnenul.
Cetatea a fost de fapt părăsită de locuitorii săi, care îşi
vor dura o viaţă stabilă nu departe de vechile ziduri. O dovedesc
aşezarea şi cimitirul spiritual de la Istria-Capul Viilor, situat la
circa 600 m de limita estică a actualului sat Istria, în drumul ce duce
spre cetate, sau aşezarea feudal-timpurie semnalată la Vadu.
Începute în 1914 sub conducerea savantului român Vasile Pârvan, săpăturile arheologice de la
Histria
au continuat fără alte întreruperi, decât ale celor două războaie
mondiale, până în zilele noastre.
Datorită
eforturilor lui V. Pârvan între 1914-1916 şi 1921-1926 cercetarea
Histriei a însemnat dezvelirea în întregime a zidului mare al cetăţii,
precum şi a unui mare număr de edificii publice şi private,
majoritatea din sec. IV-VII d.Chr.: cartierul din vestul cetăţii,
edificiul comercial, piaţa cu portic, termele, precum şi numeroase
inscripţii ce ofereau o imagine sugestivă a dezvoltării cetăţii.
La
conducerea şantierului Histria urmează, între
1927-1942 Scarlat
Lambrino. Din această perioadă notam câteva studii epigrafice şi
monografia închinata de Marcelle Lambrino ceramicii
arhaice de la Histria.
Reluarea
săpăturilor, o vreme
întrerupte, este încredinţată în 1949 Academiei Române prin
Institutul său de Arheologie. Se extind săpăturile în zona
histriană, pe platoul de vest şi în necropolă, dar şi la
Sinoe, Tariverde, Istria-sat, Nuntaşi. În interiorul cetăţii se
întreprind săpături în sectorul de sud-vest, în zona centrală
(domus) şi cea a templelor greceşti (zona sacră), obţinându-se
date precise pentru o perioadă mai puţin cunoscută din viaţa
coloniei, începând cu aşezarea grecilor întemeietori printre localnici,
până la încetarea stăpânirii romane aici. Aceste noi descoperiri au
fost valorificate prin cele şapte volume închinate Histriei apărute
până
în prezent.